oot: o poveste despre doi prieteni buni de ai mei...
b.o.t: Ventilatorul înnegrit de fum îşi bate aripile în gol, parcă spune "Vorbeşte- nu mă privi aşa.Ieşi de aici - du-te dansează în ploaie,spune-ți că eşti la mare şi asa va fi". Pe geamul acoperit de cortine roşii, parcă captiv, parcă oprit in loc - se văd case şi pomi ce dansează ritmul vântului... case- case de la mare, imbrățişate de cenuşiul nopții.
Eram la Baracă în seara aceea , cu două suflete certate, unul tăcut ce închidea marea în ochi- şi celălalt - marea tumultoasă ce se spărgea de corneea şi cristalinul primului.
Afară, natura se revărsa, stropi de apă sărată, venită din N-E, cădeau peste case, peste maşini, scrijeleau cu unghii de furtună geamurile vechi ale cârciumii; dar cârciumarul nu le lăsa înăuntru. Tânjeau să fie alături de ea - ea captivă într-un corp omenesc.
Stăteam şi îi priveam , dar era o ceartă mută, printre râsete timide şi un pic cam false; printre încercări de conversație- ea şi răspunsuri brute pe un ton platonic - el.
Se iubeau cam de vre-o trei ani. Pe atunci ea strălucea în ochii lui, plină de viață, tumultoasă, ironică dar dreaptă şi mult prea optimistă.
El pe atunci ,ca şi acum, scenograf, a prins şi încătuşat în lumini şi umbre, în creion şi acuarele partea 'ceasta cea mai depreț a ei. Iar ei, stăpâna dreaptă a corăbierilor şi pescarilor - i-a rămas în timp - şlefuindu-se, un munte de sare.
Artistul nu i-a prins şi zbuciumul interior în opera sa - şi a rămas pe deplin surprins când furia acestuia l-a lovit într-o zi de februarie ,aproape înecându-l. Speriat , a înotat spre mal şi a plutit în derivă timp de câteva luni ...
Ea confuză îl considera vântul său, dar el nu mai era demult, altceva afar' de o bătaie lină a vântului dintr-un august torid şi lăsat în paragină.
Eram la Baracă în seara aceea , cu două suflete certate, unul tăcut ce închidea marea în ochi- şi celălalt - marea tumultoasă ce se spărgea de corneea şi cristalinul primului.
Afară, natura se revărsa, stropi de apă sărată, venită din N-E, cădeau peste case, peste maşini, scrijeleau cu unghii de furtună geamurile vechi ale cârciumii; dar cârciumarul nu le lăsa înăuntru. Tânjeau să fie alături de ea - ea captivă într-un corp omenesc.
Stăteam şi îi priveam , dar era o ceartă mută, printre râsete timide şi un pic cam false; printre încercări de conversație- ea şi răspunsuri brute pe un ton platonic - el.
Se iubeau cam de vre-o trei ani. Pe atunci ea strălucea în ochii lui, plină de viață, tumultoasă, ironică dar dreaptă şi mult prea optimistă.
El pe atunci ,ca şi acum, scenograf, a prins şi încătuşat în lumini şi umbre, în creion şi acuarele partea 'ceasta cea mai depreț a ei. Iar ei, stăpâna dreaptă a corăbierilor şi pescarilor - i-a rămas în timp - şlefuindu-se, un munte de sare.
Artistul nu i-a prins şi zbuciumul interior în opera sa - şi a rămas pe deplin surprins când furia acestuia l-a lovit într-o zi de februarie ,aproape înecându-l. Speriat , a înotat spre mal şi a plutit în derivă timp de câteva luni ...
Ea confuză îl considera vântul său, dar el nu mai era demult, altceva afar' de o bătaie lină a vântului dintr-un august torid şi lăsat în paragină.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu